Singura marcă românească protejată în Uniunea Europeană

Pleşcoiul este făcut după o reţetă tradiţională din zona Buzăului, din carne de oaie cu usturoi şi ardei iute, trasă în maţ subţire, presaţi, uscaţi şi afumaţi.
Din cauza procesului de fabricatie complex (4-5 zile), Pleşcoii au dispărut o perioadă lungă de timp de pe mesele restaurantelor cu specific tradiţional românesc.

Sfârâie şi pocneşte în gură, cel mai degrabă alături de o mămăliguţă “pripită” sau pâine de casă. Cere neapărat o ţuică de prună înainte sau un vin roşu, aspru şi sec, dar merge foarte bine şi cu o halbă de bere rece.

Recomandare: la tigaie, prăjiţi 30-45 de secunde în ulei bine încins, îşi măresc volumul şi îşi pun în valoare cel mai bine caracterul picant şi gustul.

Legendele Pleşcoilor – de la Napoleon la zarzavagiii sârbi

Ca toate lucrurile cu-adevărat bune, şi cârnaţii de Pleşcoi sunt purtători de legendă. Nu una singură, ci mai multe. Două dintre acestea merită menţionate, cu precizarea că nimeni nu ştie cu exactitate adevărul.

Prima legendă susţine că Pleşcoii erau nişte simpli cârnaţi de casă din oaie, iuţi, uscaţi şi afumaţi, produşi în gospodăriile de pe Valea Buzăului… Până când Napoleon, în retragere după campania dezastruoasă din Rusia, s-ar fi oprit o noapte la Buzău, în casa unui boier care i-a pus împaratului pe masă ce-a considerat el mai bun… ţuică din zonă, babici şi Pleşcoi. Napoleon s-a îndrăgostit aşa de tare de cârnaţii cu pricina, încât a luat cu el, pe drumul către casă, mai multe kilograme de Pleşcoi.

Din păcate, oricât de mult ne-ar măguli o astfel de legendă, în primul rând se cuvine să menţionăm că, dintre toţi franţujii mai de soi, Napoleon este cel mai cunoscut pentru… lipsa de gust în materie de gastronomie. În al doilea rând, din păcate, niciun izvor (mai mult sau mai puţin credibil) nu menţionează nici măcar posibilitatea ca Napoleon să fi trecut pe teritoriul actualei Românii la întoarcerea din Rusia, cu-atât mai puţin prin casa vreunui boier buzoian.

A doua istorie, care pare ceva mai credibilă, spune că reţeta cârnaţilor de Pleşcoi aparţine zarzavagiilor sârbi care s-au stabilit în zonă în secolul XIX şi care-au adus acolo şi reţeta de babic (pentru cunoscători, nu există nicăieri babic mai bun decât cel de Buzău). Nemulţumiţi de gustul cărnii de oaie din regiune, care era mult diferit de cel de-acasă, sârbii ar fi decis să-şi condimenteze foarte puternic cârnaţii, să-i afume şi să-i usuce până la consistenţa unor bucăţi de lemn, pentru a-i putea mânca.

Indiferent de originea reală, un fapt se ştie cu certitudine: cârnatul de Pleşcoi este un produs cum nu mai există altul pe teritoriul românesc, cu o identitate a gustului (şi aspectului) care nu poate fi ignorată, un deliciu demn de masa celor mai pretenţioşi mâncăi. Probabil că stomacurile simandicoase se vor chirci la ideea că un cârnat din oaie, afumat şi puternic condimentat ar putea fi un aliment “pretenţios”. Însă cu siguranţă oamenii pentru care dieta severă şi fără gust este un coşmar îndepărtat ştiu ce vreau să spun.

Revin, aşadar, cu un îndemn: Salvaţi Vama Veche, salvaţi ce vreţi, dar nu uitaţi de produsele tradiţionale româneşti, pe cale de dispariţie din pricina sărăciei de tranziţie sau a industrializării fără cap!

Răzvan AvramMozaicSingura marcă românească protejată în Uniunea Europeană Pleşcoiul este făcut după o reţetă tradiţională din zona Buzăului, din carne de oaie cu usturoi şi ardei iute, trasă în maţ subţire, presaţi, uscaţi şi afumaţi. Din cauza procesului de fabricatie complex (4-5 zile), Pleşcoii au dispărut o perioadă lungă de timp de...