Fie că vorbim de pastramă, cârnaţi, muşchiuleţ sau salam, produsele de carmangerie îşi ocupă cu atitudine locul de cinste în topul preferinţelor culinare ale românului. Un studiu realizat de Institutul Naţional de Statistică în 2008 a arătat că românii obişnuiesc să cheltuiască 40,3% din venitul lunar pentru a cumpăra mâncare, dintre care un procent de 23,5 este atribuit produselor şi preparatelor din carne.

Predilecţia nativă a umanității pentru carne este evidentă, în timp ce condiţiile de viaţă impun nevoia de a conserva carnea. Cam aşa ar suna cea mai banală şi logică explicaţie a apariţiei mezelurilor. Care, de altfel, nu sunt o noutate. Se spune ca prima formă de mezeluri, cârnaţii,  ar fi apărut în urmă cu 5.000 de ani în spaţiul Sumerului (actualul Irak), dar că odată cu apariţia creştinismului ar fi fost interzişi, pentru că erau consideraţi a avea conotaţii păgâne.  Denumirea “mezeluri” vine din turcescul “meze”, care înseamnă aperitiv.

Cultura conservării cărnii are nuanţe regionale diferite. În ţările latine întâlnim cu precădere produse netocate şi maturate, cum ar fi cazul celebrului Prosciutto italian sau al Jamon-ului spaniol. Interesant la Prosciutto este faptul că singurul “proces tehonologic” la care este supusă carnea este sărarea, apoi maturarea în condiţii controlate de temperatură şi umiditate. Ibericii se laudă cu corespondentul Jamon, în timp ce francezii au creat Jambonul, tradiţional obţinut prin sărare şi maturare, urmată de o scurtă afumare. Germanii propun variantele de preparate tocate-pastă şi fierte, în “persoana” binecunoscutului Wurst. De aici, bockwurst, bratwurst, wienerwurst, leverwurst – sau mai bine zis, crenvurştii – care se consumă fierţi.

În spaţiul mioritic, prepararea produselor de carmangerie este strâns legată de sărbătorile religioase, în special Crăciunul şi Paştele. Apar astfel primele încercări de a conserva carnea, ce au ca rezultat apariţia cărnii la borcan, a tobei, caltaboşului sau chişcăi, muşchiuleţului afumat şi slăninei. Afumarea, sărarea sau deshidratarea sunt metodele folosite pentru a obţine produse care se pot păstra pe perioade mai lungi.

Dintre cărnurile autohtone de renume, cu siguranţă locuri de cinste sunt ocupate de salamul de Sibiu, cârnaţii de Pleşcoi din oaie și vită sau cârnaţii virşli (făcuți din carne de capră și având un nume inspirat din limba maghiară – opăriţi sau afumaţi, dar întotdeauna picanţi – aceștia sunt reprezentativi pentru zona Brad-Orăștie). Muşchiuleţul ţigănesc sau cel afumat sunt considerate tot specialități autohtone, alături de cârnaţii Plai, salamul de vară sau salamul săsesc. Un produs cu o notorietate uşor mai mică, însă atestat în documente ale sec. al XVI-lea, este salamul de Nădlac. Realizat şi azi după reţetele tradiţionale din carne de porc, condimente – în special boia iute, salamul afumat este cu siguranţă unul din cele mai gustoase. În aceeaşi arie se înscriu, bineînţeles, micii şi slănina afumată, care se numără dintotdeauna printre preferinţele culinare ale compatrioţilor noștri.

Cristina StănescuMozaiccarne,culinar,gastronomie,preparate,Romania,traditionalFie că vorbim de pastramă, cârnaţi, muşchiuleţ sau salam, produsele de carmangerie îşi ocupă cu atitudine locul de cinste în topul preferinţelor culinare ale românului. Un studiu realizat de Institutul Naţional de Statistică în 2008 a arătat că românii obişnuiesc să cheltuiască 40,3% din venitul lunar pentru a cumpăra...